Sparanghel

Sparanghelul este originar atât din Europa, cât și din Asia și trăiește mai ales pe malurile mării și pe malurile râurilor de pe ambele continente. Vechii egipteni o știau deja, iar sparanghelul pe care l-au cultivat se numea Asparagus officinalis. Grecii antici au mâncat celelalte specii de sparanghel pe care le cunoșteau, Asparagus acutifolius. Numele său a fost folosit de atunci, deoarece cuvântul „asparagos” în greacă înseamnă un lăstar tânăr, tulpină. Prima urmă scrisă poate fi găsită în lucrarea lui Hipocrate din i. e. Din jur de 460-370. La acea vreme, era apreciat în principal pentru proprietățile sale medicinale, era mai puțin un aliment de zi cu zi. Romanii au început să-l folosească ca ingredient alimentar, așa cum demonstrează ghidul de cultivare care a supraviețuit din condeiul bătrânului Marcus Portius Cato (în jurul anului 200 î.Hr.). A fost un aperitiv preferat.

Tulpina plantei este formată din fibre ușor digerabile. Lăstarii sunt bogați în vitaminele A, B1, B2, C și E și acid folic. Continutul sau de grasimi este nesemnificativ, nu contine colesterol. Conține mulți aminoacizi valoroși, inclusiv acid aspartic, dar conținutul său de calorii este scăzut. Deoarece majoritatea lăstarilor, 93-95 la sută, sunt apă, substanța uscată rămasă reprezintă puține calorii. Au fost necesare doar 20 de calorii în 100 de grame de sparanghel. Este extrem de sărac în zahăr, cu un total de 4 grame de carbohidrați la 100 de grame.

Conține calciu, fosfor, fier, mult potasiu, dar conținutul său de sodiu este scăzut. Printre oligoelemente, staniu, siliciu, molibden. Verdele este bogat în clorofilă, conține mai multă vitamina C și caroten decât versiunea sa palidă și, prin urmare, este mai valoros ca aliment.[2]

În plus, sparanghelul verde conține 0,03-0,06% rutină și 25 mg de protodioscină, spre deosebire de sparanghelul palid.[7